Din Dragoste pentru Frumos (Argument 2)


 "duhul umilit"

        În imaginarul nostru cultural, creația presupune o jertfă: autorul își îndreaptă absolut toate eforturile și capacitățile sale pentru a împlini o operă, și pentru a-și atinge acest țel, el se strunește pe sine și pe cei din jurul său în favoarea artei sale. Își limitează timpul acordat celor din jurul lui, devine obsedat de munca sa într-atât încât munca îl coordonează, îl animă din interior cu o forță extraordinară. Pentru ca să devină creator, opera trebuie să-l stăpânească. Cel care nu este bântuit de operă, se salvează pe sine rămânând un artizan. Concentrat pe opera sa, autorul nu are viață personală, pentru că el își dă în mod voit viața sa pentru ca opera să traiască. Adeseori, acestă jerftă singulară cere o alta: Manole își zidește soția pentru a-și zidi opera, o biserică. Forma românească a numelui Manole vine, spunea Pr. Stăniloae, de la Emanuel, numele cu care proorocul Isaia (7; 14; cf. Mt. 1, 23) anunță nașterea Mântuitorului, și care se traduce "Cu noi este Dumnezeu". 

Care este sensul profund al acestei etimologii? Pr. Stăniloae îl explică spunând că „Emanuel sau Manole nu poate întemeia Biserica decât pe jertfa trupului Său, care în limba greacă e de genul feminin (sarx). Dar poporul român a generalizat această idee, cunoscând faptul că oricine îşi dedică viaţa unei mari opere pentru alţii, uită de grija celor apropiaţi” (Naţiune şi creştinism, p. 13). Transformându-se în jertfă pentru opera sa, creatorul transformă în jertfă tot ce atinge, pe el însuși și pe cei care sunt în proximitatea lui. Prin interpretarea sa, Pr. Stăniloae recuperează sensul duhovnicesc al jertfei creatorului care, din perioada romanticilor și până astăzi, se desacralizase și devenise un elogiu al artistului însuși. Acesta din urma avea și are statutul unui martir fără Dumnezeu, un martir care se jertfește pe altarul artei, în numele și de dragul artei, dându-și viața pentru a primi în schimb nemurirea prin operă. Iar garantul nemuririi artistului este numele lui: nici un artist nu se sacrifică pe sine alegând să rămână anonim. Nemurirea și anonimatul sunt, ar spune unii, contradictorii.

Ideile acestea din urma sunt astazi atât de răspândite, chiar dominante, încât ni se par normale. De ce? Pentru că noi nu putem concepe o operă fără să-i cunoaștem autorul. Autorul se identifică cu opera, și opera se identifică cu autorul, jertfa de sine fiind gajul acestui comerț de identitate: Picasso este "Guernica", "Guernica" este Picasso. Se face o singură concesie de la acest negoț de nume și într-un singur sens: opera poate sa nu aibă un nume prin care să își justifice identitatea, pentru că ea poate fi și adeseori este fără titlu. Picturi, sculpturi, poeme contemporane au titlul: "Fără titlu". Aceste opere lipsite de identitate nominală sunt produse unui autor care, contrar operei, are un nume protejat prin drepturi de copy-right. Jertfa de sine trebuie protejată și justificată juridic pentru că astfel se poate proteja orgoliul autorului care se dorește inovator și singular; și pentru că astfel jertfa de sine se poate rentabiliza, ea pătrunde pe piată, într-un circuit de valorizare academica și comercială. Toată această dinamică făuritoare de valori este construită pe una din marile invenții ale modernității: identitatea autorului. Căci dacă "Guernica" este (a lui) Picasso, vitraliile de la catedrala din Chartres ale cui sunt? Dar catedrala insasi? Ale anonimilor, desigur. Nici vitraliile catedralelor, nici „Cântecul lui Roland”, nici cântecele (laice sau religioase), nici miniaturile manuscriselor și nici gândurile din textele teoretice produse înainte de Renaștere nu poartă, cu câteva excepții, semnăturile autorilor. Mai multe secole la rând, înainte de invenția conceptelui modern de autor, cultura occidentala era pur și simplu lipsita de cuvintele "plagiat" si "plagiator". Cuvintele descriu o realitate, iar lipsa acestor cuvinte este revelatoare pentru un alt tip de realitate care s-a păstrat vie doar în folclor și în tradiția populară: tradiția autorului smerit.

Printr-o etimologie fantezistă, asociată verbului "a spori" (augere), autorii medievali explicau sensul pe care-l dădeau cuvântului "autor" (auctor sau actor),  și anume: este autor acela care cel care înmulțește ceea ce există deja adaugând de la sine. Autorul pune laolaltă atât ceea ce este de la altul cât și ceea ce este de la sine, adică se plasează pe sine într-o continuitate și își asumă rolul său individual de sporitor. El nu caută să fie original, adică diferit de cei dinaintea lui, el caută să sporească o forma de cunoaștere și de expresie a Frumosului, Binelui, Adevărului. În felul acesta, autorul medieval nu se distanțează critic de ceea ce este făcut înaintea lui, ci continuă o tradiție din care se inspiră, și pe care o înmultește prin propria sa contribuție. De aceea timp de patru-cinci secole, în Europa genul literar cel mai răspândit a fost comentariul la textele clasicilor, atât în literatură (la operele lui Virgiliu, și Ovidiu), dar și în filosofie (la Aristotel și la Boethius), în gramatică (Donatus și Priscian), în drept (Iustinian și Decretul lui Grațian), în teologie (Sentințele lui Petru Lombardul), în muzică (Augustin și Boethius). Altfel spus, toată cultura occidentală modernă este moștenitoarea amnezică a unei  tradiții bazată pe comentarii și împreună participare la o cunoaștere comună. Ceea ce nu înseamnă repetiția sterilă a acelorași fraze (cu aceleași adevăruri și erori), ci o acumulare de întrebări și răspunsuri, așa cum artistul schițează zeci de siluete în căutarea uneia singure.  

Autorul nu inovează și nu se revoltă pentru că el trebuie să sporească ceea ce s-a constituit deja ca tezaur al înțelegerii și al expresiei lumii și a Creatorului ei. Individualitatea autorului nu se pierde sub greutatea tradiției, ci se manifestă prin participarea comuna la descifrarea vestigiilor frumosului lăsate de Creator în creația lui. Identitatea autorului capătă sens în măsura în care își asumă rolul modest al celui care-și întelege poziția pe verticală (față de unicul Creator) și pe orizontală (față de miriardele de creatori care-l preced). Aceste două axe situează cu o precizie matematică pe orice autor într-o poziție solidă și stabilă. În acest cadru, creația înseamnă înțelegerea, asumarea și transmiterea unor adevăruri, a unor sensuri și frumuseți. Autorul este așadar vehicolul prin care se arată celorlalți lucrurile care îl și îi transced, lucrurile despre depun mărturie toate creațiile, așa cum umbrele, din alegoria peșterii la Platon, depun mărturie despre adevărurile care sunt în lumină. Dar pentru creștin umbrele acestea, adică lucrurile pe care le vedem în această lume, nu înseamnă iluzie, ca la filosofii greci. Umbra este urma luminii arătată ochilor ca să poată fi înțeleasă. "Eu sunt lumina lumii" (Ioan 8:12), a spus Creatorul care s-a revelat înțelegerii noastre întrupându-se. Creatorul ia chipul creației fără să-și piardă dumnezeirea, iar aceasta taină are loc într-o singură direcție, înspre creație, și întru jertfă. Autentica jertfa pentru creație est jertfa crucii, jertfa euharistică. Creatorul ia trup în creația sa: adevăr revelat care se opune iluzoriei și lucifericei căutări a creației de a deveni creator, a personajului de a deveni autor. Secole de-a rândul, în cultura occidentală s-a păstra cu o uimitoare rigoare sensurile profunde ale cuvintelor "creator" și "creație" care erau utilizate numai pentru a descrie nașterea întru ființă din nimic (ex nihilo), adică actul prin care Dumnezeu a făcut lumea. Pentru orice activitate specifică omului se foloseau verbele "a produce", "a face", "a cauza". Printr-un abuz de limbaj, marturie a orgoliului omului modern, astăzi folosim aceeași termeni și atunci când vorbim despre facerea din nimic (creația lumii) și atunci când vorbim despre artefacte sau opere (creația artistului). Un transfer de sens plin de înțelesuri despre felul în care a evoluat concepția despre artă, autor și operă. Însă, în mod ironic, autorul care astăzi prin sacrificiile sale își caută originalitatea, este cel mai lipsit de originalitate pentru că atunci când se jertfește pentru creația sa el imită într-o oarecare măsură, chiar dacă esențial distinct, jertfa lui Hristos. 

Occidentul pre-modern avea o perspectivă mai plină duhovnicește asupra operei ca jertfă a umilinței. Câtă smerenie în inima celui care își petrece zile sau luni lucrând o miniatură sau un vitraliu fără să-și lase numele alături de opera sa. Aceasta dăinuie 600-700 de ani și are admiratori fără număr, dar autorul ei rămâne într-o uitare colectivă și atemporală! Autorul pre-modern se dădea pe sine înlături pentru a face loc operei sale. Textele, tapiseriile, sculpturile, picturi produse într-o  Europă profund creștină timp de mai multe secole sunt jertfele miilor și miilor de anonimi aduse lui Dumnezeu. Acestea sunt manifestări ale smereniei inimii pe care "Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. 50). 

Autentica jertfă de sine este cea care se face în tăcere și prin care autorul nu caută să lucreze pentru sine, pentru beneficiul său, ci lucreaza "ca pentru Domnul, și nu ca pentru oameni" (Col. 3,23). Autentica jertfă de sine este cea care se face nu spre slava de sine, ci spre slava lui Dumnezeu. Niciunul dintre sfinți nu a vrut să se jertfeasca pe sine pentru a-și câștiga nemurirea în memoria și slava oamenilor. De aceea autorul care se jertfeste pe sine nu pentru opera sa, ci prin munca sa lui Dumnezeu, participă la o tradiție a jertfei, începută prin "Hristos care-şi întemeiază Biserica Sa pe jertfa de pe Golgota şi pe prelungirea ei euharistică, la care se adaugă, ca o iradiere, jertfa mucenicilor şi a tuturor credincioşilor care contribuie la întreţinerea ei ca locaş şi ca comuniune, prin depăşirea egoismului lor” (Pr. Dumitru Stăniloae, Națiune și creștinism, p. 276).

19 Mai 2014

Actualităţi

Apel sprijin Manastirea Namur

Apel pentru sprijin la renovarea bisericii mănăstirii „Acoperământul Maicii Domnului” Namur, Belgia.

» citeste in continuare

Programul slujirii ierarhilor MOREOM – Duminică 19 noiembrie 2017

Duminica a 26-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina)

» citeste in continuare

Programul slujirii ierarhilor MOREOM – Duminică 12 noiembrie 2017

Duminica a 25-a după Rusalii (Pilda samarineanului milostiv)

» citeste in continuare

Programul slujirii ierarhilor MOREOM – Miercuri 08 noiembrie 2017

Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil

» citeste in continuare

Programul slujirii ierarhilor MOREOM – Duminică 05 noiembrie 2017

Duminica a 22-a după Rusalii (Bogatul nemilostiv)

» citeste in continuare

Zilele Catedralei, Paris, 4-5 noiembrie 2017

Zilele Catedralei, Paris, 4-5 noiembrie 2017

Programul detaliat al Zilelor Catedralei, Paris, 4-5 noiembrie 2017

» citeste in continuare